Algoritmi de tratament comun


Tot ce e la stînga lui l e mai mic decît x, tot ce este cuprins între l inclusiv şi m exclusiv este egal cu x, iar tot ce se află la dreapta lui r este mai mare ca x. Elementele dintre m şi r sunt încă ne-explorate. Această relaţie este adevărată atunci cînd algoritmul începe, din modul în care se iniţializează variabilele, şi rămîne adevărată la fiecare parcurgere a buclei do, după cum se poate verifica.

Limbajul acesta nu este foarte eficace pentru a scrie sisteme de operare, dar pentru a exprima algoritmi este foarte succint şi elegant. Ca să demonstrăm ca algoritmul se termină întotdeauna, independent de valorile lui x, n şi a, observaţi că ori toate gărzile sunt false şi atunci gataori cel puţin o gardă este adevărată, şi atunci fie m creşte, fie r scade. Interesant este că rezultatul final nu depinde de care operaţie este făcută, pentru că ambele operaţii păstrează invariantul indicat şi reprezintă un progres.

De asemenea, observaţi că algoritmul rămîne corect dacă eliminăm ultima linie din do, şi în acest caz devine şi determinist!

Instanţe şi probleme O distincţie foarte importantă pe care trebuie s-o facem este între clasa de probleme pe care o rezolvă un algoritm, şi instanţele specifice ale acelei probleme.

De exemplu, algoritmul descris mai sus rezolva toate problemele care conţin un vector de n elemente şi o valoare x, aducînd vectorul la forma indicată. Distincţia este esenţială, mai ales cînd vrem să evaluăm eficacitatea unui algoritm. Măsurarea performanţei unui algoritm cu ceasul în mînă nu este o operaţie foarte semnificativă, dacă algoritmul va rezolva şi alte instanţe ale problemei decît cea măsurată.

Dacă algoritmul de mai sus, implementat pe un anumit calculator, rezolvă instanţa indicată în 5 milisecunde, asta nu spune absolut nimic despre viteza lui pentru o cu totul altă instanţă. Dacă vrem să evaluăm calitatea algoritmilor trebuie să găsim o metodă care nu depinde de instanţe, ci de problema însăşi. Complexitate asimptotică O întrebare pe care ne-o putem imediat pune este: cît de bun este un algoritm? Nu se poate scrie un altul mai bun care să rezolve aceeaşi problemă, fireşte?

Pentru a putea răspunde, trebuie să cădem de acord asupra unei metode prin care măsurăm calităţile unui algoritm; putem măsura timpul lui de execuţie pentru o anumită problemă, sau cantitatea de memorie folosită, sau numărul de instrucţiuni care descriu programul, sau poate o altă dimensiune. Dacă am doi algoritmi pentru aceeaşi problemă, atunci poate pentru anumite instanţe ale problemei unul este mai rapid, iar pentru alte instanţe algoritmi de tratament comun.

Dintre algoritmii de sortare sortarea prin selecţie este preferată pentru vectori mici, iar quicksort sau heapsort pentru vectori mari. Dacă valorile din vector sunt mici, atunci le bate pe amîndouă radixsort. Şi atunci, cum comparăm doi algoritmi? Există un răspuns relativ unanim acceptat la această întrebare, dar, înainte de a-l prezenta, trebuie încă odată să spunem că acesta este doar un punct de vedere în comparaţie, şi că în practică se pot prefera algoritmii şi din alte motive.

Cel mai interesant atribut al performanţei a fost judecat a fi timpul de execuţie al unui algoritm. Timpul este apoi asimilat cu numărul de operaţii elementare pe care le efectuează un algoritm pentru a rezolva o problemă.

Din păcate, chiar pentru o instanţă fixată a unei probleme, numărarea instrucţiunilor executate este o sarcină algoritmi de tratament comun dificilă. Din această cauză se socoteşte suficient a se măsura de cîte ori se repetă instrucţiunea care se execută cel mai mult. Aceasta este instrucţiunea dominantă, şi algoritmi de tratament comun găseşte de regulă în interiorul tuturor buclelor.

Numărul de repetiţii al instrucţiunii dominante este o aproximaţie rezonabilă pentru numărul total de instrucţiuni executat de algoritm. Oricum, din moment ce nici o instrucţiune nu se mai execută atît de mult, dacă înmulţim lungimea programului cu numărul de repetiţii al instrucţiunii dominante avem imediat o margine superioară pentru timpul de execuţie. Vom vedea mai jos că folosirea pentru a indica complexitatea a ordinului de mărime a unei funcţii face neimportant un factor multiplicativ anume lungimea programului.

Observaţi că pentru instanţe diferite ale unei aceleiaşi probleme, numărul de instrucţiuni executat este în general diferit.

Este de asemenea evident că timpul de execuţie depinde adesea de cantitatea datelor de intrare; în exemplele date mai sus el depinde de numărul de elemente din vectorul a. Să recapitulăm deci: avem un algoritm care rezolvă o clasă de probleme. Pentru fiecare instanţă, complexitatea algoritmului se măsoară în numărul de instrucţiuni executate pentru a rezolva acea instanţă.

Noi ne dorim însă o măsură unică, globală a unui algoritm, care să-l caracterizeze, şi nu complexitatea pentru fiecare instanţă. Atunci procedăm astfel: alegem o valoare arbitrară care o numim mărimea datelor de intrare.

Cînd algoritmul lucrează pe un vector ca în exemplul de mai suso alegere posibilă este numărul de elemente. În general valoarea care caracterizează mărimea datelor de intrare arată cît de multă informaţie este prezentă în datele de intrare.

Algoritmul medical - Medical algorithm - cazare-bucuresti-apartamente.ro

Acesta este un lucru normal, pentru că ne putem aştepta ca atunci algoritmi de tratament comun avem mai multe date la intrare algoritmul să lucreze mai multă vreme. Fireşte, există mai multe instanţe cu mărimea k. Mai departe există două metode răspîndite pentru a decide complexitatea unui algoritm pentru date de mărime fixată.

Pe scurt: fixăm mărimea, măsurăm numărul de instrucţiuni pentru fiecare instanţă de această mărime, şi apoi luăm maximumul. De exemplu, pentru algoritmul de căutare expus mai sus, complexitatea pentru vectori de mărime n este n, pentru instanţele în care x nu se regăseşte în vector. În acest fel complexitatea unei probleme se exprimă ca o funcţie de mărimea problemei. A doua metodă de a evalua complexitatea problemelor pentru o mărime fixată este de a pune o distribuţie de probabilitate peste instanţele de o anumită mărime de exemplu toate pot fi egal probabile şi de a evalua apoi valoarea medie a variabilei aleatoare care descrie timpul de rulare.

Această tehnică este mult mai rar folosită, pentru că: Este greu de argumentat o distribuţie de probabilitate pentru un set de date de intrare practic distribuţia afirmă ce şansă are fiecare instanţă de a fi întîlnită cînd se rulează algoritmul.

De exemplu, pentru un algoritm pe grafuri, care este probabilitatea de a primi un arbore? Nu există un răspuns natural la această întrebare. În general este mult mai algoritmi de tratament comun de evaluat analitic formula obţinută decît în cazul folosirii maximumului.

Metoda cu distribuţia de probabilitate a fost în general aplicată la algoritmi de căutare şi sortare, dar chiar şi în aceste cazuri simple rezultatele nu sunt întotdeauna facile.

Vom folosi şi noi această literă liber, fără a mai indica sursa ei de provenienţă. Ceea ce trebuie să comparăm de fapt este ordinul de mărime al complexităţii, care pune în evidenţă creşteri substanţial diferite.

- Perspective terapeutice si algoritmi de tratament in diabet

Pentru a face evident acest lucru se foloseşte o notaţie pentru ordinul de mărime al unei funcţii, introdus de fizicianul Lev Davidovich Landau.

Această notaţie compară numai funcţii la limită, în creşterea lor spre infinit. Pentru a putea compara complexitatea a doi algoritmi care rezolvă o aceeaşi problemă în acest fel, trebuie ca ei să poată lucra cu probleme de mărimi arbitrar de mari!

Din considerentele indicate, metoda preferată pentru a indica complexitatea unui algoritm este de a o face prin ordinul de mărime al funcţiei sale de complexitate.

Înseamnă că pe măsură ce datele de intrare cresc în mărime ca n, numărul de operaţii făcut de algoritm în raport cu mărimea datelor de intrare este mai mică de n log n ori.

Astfel complexitatea algoritmi de tratament comun exprimă concis o limită superioară a timpului de execuţie a unui algoritm. O grămadă de informaţie se pierde din descrierea complexităţii unui algoritm dînd numai ordinul de mărime: În primul rînd funcţia al cărei ordin de mărime este evaluată era obţinută luînd maximumul peste toate instanţele de o anumită mărime. Notaţia cu O indică numai limita superioară a unei funcţii; observaţi că atît cît şi.

Numai informaţia că f şi g sunt în aceeaşi clasă nu ne permite de fapt să le comparăm între ele. Pentru a indica şi faptul că limita se atinge, se foloseşte o altă notaţie, cu 1. De exemplu, dacă ştiu despre un algoritm doar că este O n2, asta spune ceva.

  1. Rezumat: Comunicarea directă către profesioniștii din domeniul sănătății are drept scop evidențierea importanței informațiilor privind monitorizarea cardiacă și algoritmul de tratament pentru medicamentul Herceptin trastuzumab algoritmi de tratament comun cum sunt prezentate în Rezumatul Caracteristicilor Produsului RCPpentru a asigura un control adecvat al disfuncției ventriculare stângi și a insuficienței cardiace congestive ICC.
  2. Deciziile medicale apar în mai multe domenii ale activității medicale, inclusiv selecția testelor medicale, diagnosticulterapia și prognosticul și controlul automat al echipamentului medical.
  3. Ministerul Sanatatii

Cu toate aceste dezavantaje, notaţia cu O s-a impus, şi s-a dovedit în general destul de eficace pentru a caracteriza algoritmii.

Mai exact, este foarte uşor de arătat că timpul real de execuţie a unui algoritm este O numărul de repetiţii al instrucţiunii dominante. Am admis tacit că toate operaţiile elementare se pot efectua în timp unitar, dar acest lucru poate adesea să ne inducă în eroare.

artrita simptomelor bolii articulațiilor umărului

De exemplu, atunci următorul algoritm, care calculează numărul Vom ignora însă aceste medicamente pentru durerea articulației șoldului uşor ezoterice, şi ne vom mulţumi să presupunem că în algoritmii noştri toate operaţiile pot fi făcute în timp constant.

Complexitatea unei probleme Un algoritm rezolvă o problemă.

Cel mai rapid ALGORITM de VERIFICARE A PRIMALITATII!

Adesea pentru a rezolva o aceeaşi problemă putem folosi mai mulţi algoritmi, poate cu complexităţi diferite. Există cel puţin 30 de metode de a sorta un şir de valori, de exemplu!

Putem vorbi deci de complexitatea unui algoritm, dar şi de complexitatea unei probleme. Complexitatea unei probleme este deci o limită inferioară a eficacităţii cu care putem rezolva o problemă: orice algoritm care va rezolva acea problemă va fi mai complex decît complexitatea problemei. În general este extrem de dificil de evaluat complexitatea unei probleme, pentru că rareori putem demonstra că un algoritm este cel mai bun posibil.

Algoritmi de tratament comun arată cam aşa: limita inferioara complexitatea cel mai bun dovedita problemei algoritm cunoscut ? Dar care este complexitatea reală, şi care este algoritmul care rezolvă problema optim, asta foarte rar dezvoltare comună în edem poate spune.

Pentru o problemă atît de banală ca înmulţirea a două numere, considerînd numerele scrise în baza 2, iar mărimea lor numărul total de biţi n, complexitatea celui mai bun algoritm de înmulţire cunoscut este de O n log n log log ndar limita inferioară dovedită este de n.

Clasa P; alte clase deterministe Unele probleme se pot rezolva, altele nu. De exemplu, o problemă notorie, a cărei imposibilitate este riguros demonstrată în anii '30 de către matematicianul englez Alan Turing, este de a decide dacă un program se va opri vreodată pentru o anumită instanţă a datelor de intrare. Mulţimea tuturor problemelor de decizie adică a problemelor la care răspunsul este da sau nu cu complexitate polinomială se notează cu P de la polinom.

balsam de taiga pentru recenzii la articulatii

De exemplu, problema de a găsi dacă o valoare se află într-un vector este în clasa P; algoritmul exhibat mai sus este un algoritm în timp linear O artrita infecțioasă a șoldului pentru a răspunde la această întrebare. Un exemplu de problemă cu complexitate exponenţială ne-polinomială?

Decizia se poate face numai într-un timp exponenţial în lungimea formulei pentru anumite instanţedar demonstraţia nu este de loc simplă.

Nu vă lăsaţi intimidaţi de terminologie: aceasta este practic o teorie logică peste numerele naturale, în care avem voie să scriem formule cu cuantificatori şi conectori logici, ca mai sus, dar avem şi dreptul să cuantificăm algoritmi de tratament comun mulţimi.

Complexitatea deciziei unei formule logice într-o boli ale articulațiilor articulației șoldului de teorie este mai mare decît pentru orice k natural! Clasa NP; algoritmi nedeterminişti; NP-completitudine Algoritmii cu care suntem obişnuiţi să lucrăm zi de zi sunt determinişti. Asta înseamnă că la un moment dat evoluţia algoritmului este unic determinată, şi ca instrucţiunea care urmează să se algoritmi de tratament comun este unic precizată în fiecare moment.

Am algoritmi de tratament comun însă că limbajul pe care l-am folosit ne permite scrierea unor algoritmi care au mai multe posibilităţi la un moment dat; construcţia if din limbajul cu gărzi permite evaluarea oricărei instrucţiuni care are garda adevărată. Acest tip de algoritmi este surprinzător de bogat în consecinţe cu valoare teoretică. Aceşti algoritmi nu sunt direct aplicabili, însă studiul lor dă naştere unor concepte foarte importante.

Surprinzătoare este şi definiţia corectitudinii unui astfel de algoritm. Un algoritm nedeterminist este corect dacă există o posibilitate de executare a sa care găseşte răspunsul corect. Pe măsură ce un algoritm nedeterminist se execută, la anumiţi paşi se confruntă cu alegeri nedeterministe. Ei bine, dacă la fiecare pas există o alegere, care făcută să ducă la găsirea soluţiei, atunci algoritmul este numit corect.

În care dintre direcţii, nu se precizează este ne-determinat. Este algoritmi de tratament comun că dacă există o ieşire la care se poate ajunge, există şi o suită de aplicări ale acestor reguli care duce la ieşire. Utilitatea practică a unui astfel de algoritm nu este imediat aparentă: în definitiv pare să nu spună nimic util: soluţia este fie spre sud, fie spre nord, fie spre este, fie spre vest.

067 - Perspective terapeutice si algoritmi de tratament in diabet

Ei şi? Este clar că aceşti algoritmi nu sunt direct implementabili pe un calculator real. În realitate existenţa un astfel de algoritm deja înseamnă destul de mult. Înseamnă în primul rînd că problema se poate rezolva algoritmic; vă reamintesc că există probleme care nu se pot rezolva deloc.

meniscus simptome și tratament

În al doilea rînd, se poate arăta că fiecare algoritm nedeterminist se poate transforma într-unul determinist într-un mod automat. Deci de îndată ce ştim să rezolvăm o problemă într-un mod nedeterminist, putem să o rezolvăm şi determinist! Transformarea este relativ simplă: încercăm să mergem pe toate drumurile posibile în paralel, pe fiecare cîte un pas. Clasa tuturor problemelor care se pot rezolva cu algoritmi nedeterminişti într-un timp polinomial se notează cu NP Nedeterminist Polinomial.

Algoritmi de tratament comun clar că orice problemă care se află în P se află şi în NP, pentru că algoritmii determinişti sunt doar un caz extrem al celor determinişti: în fiecare moment au o singură alegere posibilă.

Din păcate transformarea într-un algoritm determinist se face pierzînd din eficienţă. În general un algoritm care operează în timp nedeterminist polinomial NP poate fi transformat cu uşurinţă într-un algoritm care merge în timp exponenţial EXP.

Partea cea mai interesantă este următoarea: ştim cu certitudine că P EXP. Nu există nici o demonstraţie care să infirme că problemele din NP au algoritmi eficienţi, determinist algoritmi de tratament comun Mai mult, în Cook a demonstrat că există o problemă specială în NP adică pentru care se poate da un algoritm eficient nedeterministnumită problema satisfiabilităţii notată cu SAT.

Problema este foarte simplă: dacă se dă o formulă booleană care cuprinde mai multe medicamente pentru tratamentul durerilor de spate, poate fi formula făcută adevărată dînd anumite valori variabilelor? SAT este foarte importantă, pentru că Cook a demonstrat că dacă SAT poate fi rezolvată în P adică folosind un algoritm determinist polinomialatunci orice problemă din NP poate fi rezolvată în timp polinomial!

De la Cook încoace s-au mai descoperit cîteva sute de probleme NP-complete. Unele probleme care se ivesc foarte adesea în practică s-au dovedit NP-complete!

Acesta este un alt algoritmi de tratament comun pentru care clasa atît de abstractă NP a problemelor cu algoritmi nedeterminişti este atît de importantă: foarte multe probleme practice au algoritmi polinomiali nedeterminişti, dar cei mai buni algoritmi determinişti iau un timp exponenţial!

Iată cîteva exemple de probleme NP-complete: Problema comis-voiajorului turneu Hamiltonian de cost minim : dîndu-se o reţea de oraşe, o reţea de drumuri între oraşe şi o lungime k, există un traseu de cost mai mic decît k trecînd prin fiecare oraş o singură dată şi revenind la punctul de plecare?

Dîndu-se o mulţime de numere naturale, se poate împărţi în două mulţimi de numere de sume egale 2? Credinţa cvasi-unanimă este că P NP, dar numai matematica poate oferi vreo certitudine Din cauză că foarte multe probleme practice sunt în NP, şi ca aparent nu putem avea algoritmi determinişti eficace pentru ele, cercetătorii şi-au îndreptat atenţia asupra unor clase noi de algoritmi, care vor face obiectul secţiunilor următoare.